Оккупация Молдовы . Мифы и Реалии .

[sladkii67]

И напомню, вопрос стоял о том, что красная армия кого-то освобождала.

[ris55]

Согласно же первой всеобщей переписи населения Российской Империи в 1897 году население города (без предместий) составляло 108483 чел., из которых евреев — 49829 чел. (45,9 %), великорусoв (русских) — 29299 чел., молдаван — 19081 чел., малорусoв (украинцев) — 3393 чел., полякoв — 3247 чел., немцeв — 1270 чел., болгар — 925 чел., армян — 369 чел., грекoв — 306 чел., цыган — 146 чел., гагаузoв — 38 чел., остальныx — 580 чел.Так кто же в данном случае был здесь оккупантом?

[sladkii67]

Согласно же первой всеобщей переписи населения Российской Империи в 1897 году население города (без предместий) составляло 108483 чел., из которых евреев — 49829 чел. (45,9 %), великорусoв (русских) — 29299 чел., молдаван — 19081 чел., малорусoв (украинцев) — 3393 чел., полякoв — 3247 чел., немцeв — 1270 чел., болгар — 925 чел., армян — 369 чел., грекoв — 306 чел., цыган — 146 чел., гагаузoв — 38 чел., остальныx — 580 чел.Так кто же в данном случае был здесь оккупантом?

Это в городе, а вообще по Бессарабии?

[ris55]

Надо поискать,в принципе здесь: viewtopic.php?f=18&t=403

[sladkii67]

Надо поискать

Поищи пож-ста! Очень интересно! Может присоединимся к Израилю?

[corax]

Согласно же первой всеобщей переписи населения Российской Империи в 1897 году население города (без предместий) составляло 108483 чел., из которых евреев — 49829 чел. (45,9 %), великорусoв (русских) — 29299 чел., молдаван — 19081 чел., малорусoв (украинцев) — 3393 чел., полякoв — 3247 чел., немцeв — 1270 чел., болгар — 925 чел., армян — 369 чел., грекoв — 306 чел., цыган — 146 чел., гагаузoв — 38 чел., остальныx — 580 чел.Так кто же в данном случае был здесь оккупантом?

По Кишинёву судить о всей Бессарабии нельзя.

Вот итоги переписи 1897 года по национальностям по всей Бессарабии.
Разумеется, нужно принимать во внимание, что считали спустя 85 лет после 1812 года.
К болгарам наверняка приписали и гагаузов.

[ris55]

Исходя из этой таблицы русских(оккупантов)было значительно меньше,чем евреев(не оккупантов)Вопрос:так кто кого оккупировал?

[Дмитрий Л.]

Вот такая статья с http://www.ava.md . Жаль что не вся переведена (полный перевод будет позже). Можно почитать для анализа и сравнения так сказать ...

Никакого «объединения» Румынии с Бессарабией не было

26 марта 2011 09:00
[Никакого «объединения» Румынии с Бессарабией не было]

Исторической правде об этой дате посвящена публикуемая ниже статья публициста Герасима Гидирима (Ивана Климова), одного из лидеров патриотического Движения «Про Молдова», который на основании исследования архивных документов румынской Армии и Сигуранцы приходит к выводу о том, что так называемое «объединение» Румынии с Бессабарабией, на самом деле, было ничем иным, как вооруженной оккупацией.

27 марта 2011 года лидеры Либеральной партии Михай Гимпу и Дорин Киртоакэ, а ряд других политиков-унионистов из ЛДПМ планируют «торжественно отметить» очередную «годовщину со дня объединения Бессарабии с Румынией 27 марта 1918 года».

В ряде церквей, относящихся к раскольнической «Бессарабской Митрополии» в связи с этой датой пройдут богослужения, а на Центральном кладбище, где похоронены депутаты Сфатул Цэрий (Совет Страны — парламент Бессарабии), принявшие в 1918 году решение о присоединении к Румынии, пройдёт церемония возложения цветов, в которой примут участие представители Либеральной и Либерально-демократической партий.

Экс-депутат парламента Молдавии Валерий Матей считает, что 27 марта — это «священный день для всех бессарабских румын и для румын во всем мире. В 1918 году было положено начало восстановлению единого национального румынского государства, и эти события остаются ориентиром для тех, кто сохранил национальное и гражданское сознание».

Вице-председатель Либерально-демократической партии Молдавии (ЛДПМ) Александр Тэнасе также неоднократно заявлял, что акт об объединении Бессарабии с Румынией, подписанный 27 марта 1918 года, был поступком «большой смелости и мудрости».

«Если бы не было акта об объединении, сегодня на этой территории не жили бы люди, говорящие на румынском языке, и ситуация была бы такой же, как в Приднестровье (государственным языком Молдавии по Конституции является молдавский, переведенный в 1989 году на румынскую латиницу; в Приднестровье по Конституции три государственных языка — русский, украинский и молдавский, при этом приднестровские молдаване сохранили изначальную кириллическую графику молдавского языка)», — считает Тэнасе.

В 1918 году к Румынии были присоединены часть Бессарабии (историческая Бессарабия включает в себя часть современной Республики Молдова до Днестра, т. е. без Приднестровья, и Одесскую область Украины), а также Трансильвания и восточная часть Баната, входившие до этого в состав потерпевшей поражение в Первой мировой войне Австро-Венгрии.

В Румынии эти события интерпретируется как завершение процесса «объединения всех румын». Бессарабия была оккупирована следующим образом: 7 декабря 1917 года румынские войска перешли границу по реке Прут, румынское правительство организовало созыв бессарабского парламента Сфатул Цэрий (Совет Страны), который под давлением румынских оккупационных войск и при отсутствии кворума 25% депутатского корпуса проголосовал 27 марта 1018 года за «безусловное присоединение Бессарабии к Румынии», после чего значительная часть депутатов заявила о незаконности этого решения и направила ноту протеста правительству Румынии; аннексия Бессарабии Румынией никогда не признавалась правительством СССР.

Патриоты Республики Молдова, протестующие против попыток унионистов придать дате 27 марта характер «нового национального праздника», проводят в этот день в 14.00 в центре Кишинева митинг в защиту молдавской государственности.

Исторической правде об этой дате посвящена публикуемая ниже статья публициста Герасима Гидирима (Ивана Климова), одного из лидеров патриотического Движения «Про Молдова», который на основании исследования архивных документов румынской Армии и Сигуранцы приходит к выводу о том, что так называемое «объединение» Румынии с Бессабарабией, на самом деле, было ничем иным, как вооруженной оккупацией.

Armata şi Siguranţa română spun ca n-a fost unire...

Представители румынской армии и сигуранцы, участвовавшие в вероломном нападении королевской Румынии на Молдавскую Демократическую Республику (МДР) подтверждают очевидную истину: в 1918 году была насильственная оккупация четырьмя дивизиями румынской армии территории МДР, а не «добровольное объединение» молодой республики с «матерью родиной», как об этом разглагольствуют бухарестские историки и политики. Таков сюжет приводимой ниже статьи Герасима Гидирима.

На основе архивных документов Кишиневского Центра Сигуранцы, а также мемуаров отдельных офицеров румынской армии, автор статьи нашел документальное подтверждение идеи о том, что всю тяжесть проблемы «объединения» несли на своих плечах генералы, офицеры и солдаты румынской армии, а не политики или «трусливые и ничтожные лже-герои» из «Сфатул Цэрий» (слова румынского офицера Александра Рупы).

Dacă vrei să vezi temelia lucrurilor — priveşte-le de desubt. Privind astfel «unirea» de la 1918, vei observa că aceasta e o construcţie zidită cu totul anapoda. E o clădire care are acoperiş, dar îi lipsesc pereţii şi fundamentul. Autorul proiectului ar fi, cică, un neamţ, rege în ţara românilor...

Iar acum, haideţi să stăm strîmb şi să judecăm drept. Ce înseamnă, la urma urmei, unire?

Cînd e vorba de oameni, a se uni înseamnă a se împreuna (întorloca) două sau mai multe persoane (sau popoare, cînd e vorba de ţări) întru realizarea unei idei, a unui scop comun, având neapărat la baza acestei împreunări vrerea (voinţa) unanimă a părţilor unite. Fără voinţa persoanelor adunate la un loc, unirea ar semăna mai lesne cu un sac cu purici legat la gură. Dezleagă sacul şi imediat vei constata dacă e unire sau nu. Te vei convinge şi cît de «trainică» e această «unire»...

Care a fost, totuşi, numitorul comun al părţilor integrante de pe ambele maluri ale Prutului în acea «unire»? Ideea sau scopul comun? Sau, poate, voinţa unanimă?

Dacă şi s-ar găsi ceva comun — un acuşor într-un stog de paie — care nebun ar cuteza să-l caute?!. Şi ce rost ar avea această găselniţă minusculă pusă la temelia unei construcţii fără fundament şi fără pereţi, edificată pe nisip.

Toate pălăvrăgelile ideologilor transpruteni despre aşa-zisul vis de aur şi ideal al românilor de pretutindeni nu fac nici cît mirosul unei jumări mîncate anţărţ în comparaţie cu nişte necesităţi de rutină şi foarte pămînteşti, care îi strînseseră cu uşa pe românii din «ţară» şi-i nevoiseră în acel început de an 1918 să dea busna cu armele în Republica Moldovenească. E vorba de nişte pofte. Pofta anexionistă a clasei politice bucureştene e clară ca bună ziua. Şi, o, Doamne, să ne ierte visătorii de visuri de aur, simpla poftă de hăleală.
Iarna anului 1918 a fost extrem de grea pentru România. În ţară bîntuia foametea, provocată de seceta anului precedent şi agravată de epidemiile şi urgia războiului. Fosta Valahie, în întregime, şi o parte din teritoriile Moldovei din dreapta Prutului se aflau sub stăpînirea armatei germane. Sărăcăcioasele rezerve de cereale şi alte produse agricole au fost rechiziţionate de nemţi, iar după încheierea acordului de la Buftea, românilor li s-au impus condiţii umilitoare şi grele, fiind nevoiţi să achite Germaniei contribuţii enorme. În această situaţie «Basarabia» era văzută de guvernanţii români ca unica oază salvatoare pentru o armată flămîndă şi pentru a-şi curaţi obrazul în faţa nemţilor cu datoriile.

Generalii români, fără a se sfii măcar, vorbeau în public despre ocuparea Basarabiei ca măsură pentru «lărgirea spaţiului de hrană al armatei române». Nu mai vorbim şi de o negreaţă de colonişti civili, tot flămînzi, care, în spatele militarilor, alergaseră într-un suflet în ţara noastră. Sînt nişte lucruri triviale, supărăcioase pentru românii orgolioşi, însă a fost o realitate la 1918, pe care nu putem s-o negăm. E păcat să judeci pe un om flămînd.

Necazul moldovenilor însă nu constă în pomana făcută românilor în acele zile negre pentru vecinii noştri, ci în faptul că oaspeţii nepoftiţi au venit să dea cu piciorul în moldoveni. După ce au mîncat şi băut, au început să-i bată pe stăpîni, să-i prade, să-i omoare, să le siluiască fiicile şi nevestele, să le strice casa, să le facă ţara ţărînă! Pe urmă începură a lehăi cum că în istorie n-a existat o ţară a moldovenilor şi că moldovenii, cică, ar fi şi ei români...
Ce cîştig au avut moldovenii de pe urma «unirii» cu românii?
În afară de sentimente de ură faţă de ocupanţi — nici un cîştig. Numai pagube şi suferinţe. Pierderi de miliarde de ruble numai de pe urma rechiziţiilor jefuitoare.

Aşa-zisa «unire» a Basarabiei cu România a fost o cucerire militară clară. Anume această concluzie, acest adevăr şi nu altul, literalmente ţîşneşte de la sine spontan din documentele colbăite şi îngălbenite de vremuri, dar care pînă acum n-au văzut lumina zilei din cauza stăraniilor exagerate ale străjerilor secretului de stat al României şi ocrotitorilor de pretutindeni ai «marelui adevăr» istoric românesc.
Armata română a primit ordin să cucerească Basarabia (RDM) şi ea şi-a îndeplinit sarcina pusă pe umerii săi de către conducerea politică a României regale. Am spune chiar că şi-a îndeplinit-o cu cinste, fără şovăieli, pînă la capăt. Că în urma acestei operaţiuni militare au fost stîrpite (numai în timpul asaltului asupra or. Bender) zece mii de vieţi omeneşti — acestea sunt nişte «detalii», în comparaţie cu «măreţia» scopului final — «unirea cea mare» (scuzaţi, că o scriem cu litere mici şi cu ghilimele!).

Dar ce pretenţii putem avea faţă de armata română? Ca orice altă armată, ea nu e o instituţie diplomatică sau de arte frumoase în stat. Metoda de bază a rezolvării oricăror probleme cu ajutorul armatei, se ştie, este lupta, iar unealta de luptă este arma care ucide oameni. E normal? Desigur... Cu totul anormal ar fi fost dacă cele patru divizii de soldaţi români, împreună cu numeroase detaşamente de poliţie, jandarmerie şi siguranţă ar fi sosit în republica noastră cu prosoape şi colaci (în loc de tunuri şi mitraliere) ca să invite (poftească) populaţia băştinaşă la unire cu «patria-mumă». Aşa-i, că e de rîsul găinilor?! D-apoi, cum altfel putem să-i convingem pe ideologii români că un teritoriu cucerit de o armată străină se numeşte «teritoriu ocupat»? Şi nu «unire». Cu atît mai mult cu cît ocupaţia s-a produs contra voinţei populaţiei ţării noastre şi a conducerii ei.

«... Atunci s-a ridicat în Sfatul Ţării chestiunea aducerii unei armate aliate în Basarabia. Blocul Moldovenesc... a propus să fie chemată pentru aceas¬tă operă armata regatului român. La auzul acestei propuneri toţi deputaţii minoritari şi chiar membrii fracţiunii ţărăniste au ridicat un violent protest, demascându-ne scopul (sic!) şi cerând orice ar¬mată, fie japoneză, turcească sau chiar cea bolşevică, numai de armata română nu voiau să audă» (sic!)...
(Din amintirile deputatului unionist în Sfatul Ţării, D. Mîrza.)

În ajunul invaziei trupelor româneşti în Republica Democratică Moldovenească, la 6 ianuarie 1918, consulul francez la Chişinău, P. Sarrail a expediat trimisului Franţei la Iaşi o telegramă cu următorul conţinut: «Delegaţia compusă din domnii: Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, Erhan, preşedintele Consiliului, Cotoros, preşedintele comitetului ţărănesc, Meleşin, preşedintele sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor, mă roagă să vă aduc la cunoştinţă să nu fie trimise în Basarabia nici un fel de trupe. Apropierea ardelenilor de la Kiev a provocat o luptă. În cazul sosirii românilor, va izbucni un război civil.» (Citat după ediţia: I. Levit «Republica Moldovenească...» Chişinău, 2003, p. 174).

Ce motive aveau guvernanţii români pentru a introduce în republica noastră trupe armate? În afară de intenţiile lor criminale de a anexa cu forţa teritoriul din spaţiul pruto-nistrean, tradiţional moldovenesc, care nicicînd n-a aparţinut României, nu se întrezăreşte nici un motiv.
Agentul de influenţă român, Constantin Stere, întrodus nelegitim în componenţa Sfatului Ţării, luînd cuvînt în şedinţa parlamentului moldovenesc din 27 martie1918, pe lîngă spuma propagandistică despre nu se ştie care «drepturi istorice» ale României asupra Basarabiei, s-a scăpat cu un adevăr, care a spart toate balonaşele minciunii ale clasei politice bucureştene cu privire la «Unirea» din 1918:
«Domnilor deputaţi!

...Eu vă rog să vă gîndiţi în faţa cărei dileme se va pomeni Statul Român dacă Sfatul Ţării va respinge ideea unirii.
Domnilor, s-ar putea oare ca România să renunţe la drepturile sale istorice, la ide¬alurile ei naţionale, în sfîrşit, la dreptul ei la viaţă? Deoarece fără ieşire la mare România nu poate supravieţui. (Dobrogea, care i-a deschis României ieşirea la Mare, făcea parte atunci din teritoriul Bulgariei — n. n.). Şi dacă România nu poate renunţa la drepturile sale istorice nici la idealurile naţionale, nici la interesele statale ce o obligă să găsească ieşire la Mare, atunci ea va fi nevoită să anexeze Basarabia fără consimţămîn-tul vostru...» (sic!)
(Extras din cuvîntarea lui C. Stere. Vezi stenograma şe¬dinţei Sf. Ţării din 27.03.1918).

Acum vă daţi sama, stimaţi cititori, cît de viclene şi monstruoase erau intenţiile nude ale guvernanţilor români privind introducerea trupelor armate româneşti în Basarabia şi în ce hăinuţe frumuşele ei le deghizaseră pentru a le prezenta opiniei pu¬blice. De asemenea, vă puteţi închipui ce rost avea toată vînzoleala politică a ocupanţilor în jurul Sfatului Ţării şi a hotărîrii acestuia despre «unire»!

E ştiut că sintagmele gen: «regim ocupaţionist», «forţele militare acupaţioniste româneşti» erau de uz curent în documentaţia autorităţilor militare româneşti din «Basarabia» la 1918. Mai tîrziu ocupanţii creaseră in «provincia Basarabia» şi "Directoratul Românizării, Colonizării şi Inventarului«(sic!). Terminologia în cauză nu le producea alergie şi nici chiar emoţii românilor de atunci, veniţi să cotropească cu forţa militară pămînturile moldovenilor. Ba mai mult ca atît, generalii români se făceau foc de mînie cînd cineva, în afară de militari, încerca a se băga în istorie cu «meritele» sale în înfăptuirea «marei uniri».
Atunci de ce cuvîntul legitim ocupaţie e dat afară din Istoria românilor şi-i înlocuit cu cuvîntul-himeră «unire»?
Alexandru Rupa, ofiţer român din Regimentul I Vînători «Regele Ferdinand», care la 1918 a ocupat judeţul Bălţi, în cartea sa de amintiri
«Un învăţător martir al Românismului basarabean» (Tipografia Eparhială «Cartea Românească», Chişinău, 1929) scria: «Venisem în Basarabia cu misiunea de a restabili liniştea şi ordinea cu orice preţ. Aveam puteri nelimitate ca orice armată de ocupaţie (sic!) şi lucrul acesta se cunoaşte în mod aproape instinctiv de populaţia civilă a oricărei ţări ocupate (sic!). Din această cauză, oamenii cari vin în contact cu o armată străină, în primele zile, se simt adânc emoţionaţi. Chiar dacă se ştiu fără nici o pată, când sunt chemaţi în faţa vre-unui şef militar, locuitorii se turbură cu totul. Mai ales la primul contact, dacă nu se pot eschiva, îşi pierd curajul, pleacă ochii, tremură, unii plâng, alţii cad în genunchi...»

Avînd aptitudini de scriitor, ofiţerul român trage unele concluzii şi asupra situaţiei politice din «Basarabia» la întrarea aici a armatei române.
«În blocul moldovenesc, partid bine reprezentat în „Sfatul Ţării“, — scrie autorul, — erau 2 curente: unul unionist şi altul separatist. Unioniştii, adică acei ce doreau rămânerea Basarabiei în Uniunea republicilor ruse, până la venirea armatelor române, erau cei mai mulţi şi cei mai puternici. Separatiştii, adică acei care doreau dezlipirea Basarabiei din angrenajul rusesc, se puteau număra pe degete (sic!) şi aceştia urmau să formeze ceata mucenicilor naţionali în Basarabia, dacă prezenţa armatelor nu ar fi stânjenit planurile protivnicilor ...» (Sublinierea noastră)

După părerea lui Al. Rupa, nimeni alţii decît «armatele generalilor E. Broşteanu şi I. Răşcanu au oprit revoluţia şi ne-au dat prin tactul lor Unirea...»

«Unde erau atunci numeroşii patrioţi de azi ai Basarabiei?» — Se întreabă autorul — Ce făceau ei? Cu ce se poate înzestra istoria din faptele lor? Venirea armatei române le-a înmulţit numărul, evident, fiindcă pericolul trecuse şi pielea nu le mai putea fi atinsă. Alţii s-au deşteptat după Unire; iar alţii au fost creaţi de partidele politice ale Regatului... Acele partide le-au făcut concesii, i-au ridicat pe crestele onorurilor naţionale, i-au trâmbiţat pe la răspântii ... au creat genii şi bărbaţi politici din stârpituri, i-au saturat de foloase materiale, i-au consacrat ca «bărbaţi de Stat, le-au rezervat portofolii ministeriale şi alte demnităţi în Stat...»

Cît de actuale sînt cuvintele ofiţerului — scriitor român Al. Rupa şi pentru zilele noastre, mai ales, pentru a caracteriză «stîrpiturile» căţărate în vîrful puterii de stat, care s-au declarat patrioţi români, ne trag la unire cu România fiind «saturaţi cu foloase» din «ţara-mumă».
Ideea principală care se desprinde din cartea lui A. Rupa e că «unirea» din 1918 a fost înfăptuită nu prin mijloace politice, adică nu prin mijlocirea politicienilor, dar cu ajutorul baionetelor soldaţilor români.

Această dezbinare de opinii între politicieni şi militari privind aprecierea rolului clasei politice, pe de o parete, şi ale armatei române — pe de alta în făurirea României mari a mocnit încă multă vreme în societatea românească.

La 3 aprilie 1930, în sala de Operă din Bucureşti, a avut loc o adunare solemnă, consacrată zilei «unirii» — 27 martie/9 aprilie 1918. La solemnitate, ca de obicei, au fost invitate personalităţi politice marcante şi generali ai armatei române care au contribuit activ la făurirea «măreţului act al unirii» din 1918. Lucru straniu, dar serbarea n-a fost onorată de prezenţa a vreunei persoane din conducerea de vîrf a statului român. Conducătorii României aveau serioase motive pentru a ocoli asemenea praznice...

În timp ce raportorul la festivitate, Nicolae Iordăchescu, ministrul Instrucţiunii Publice, de la tribună cînta osanele unor politicieni din Sfatul Ţării, «făptaşi» ai «unirii», pomenindu-l în primul rînd pe Constantin Stere, în sală s-au auzit strigăte: «Trădătorul!», «Trădătorul de neam!» În acelaşi timp, în semn de protest contra laudei peste măsură, aduse de raportor Sfatului Ţării, trei generali, aflaţi la festivitate (Gh. Mărdărescu, N. Petalla şi Gorschi) s-au ridicat din lojele lor de invitaţi de onoare şi în mod demonstrativ au părăsit sala. Prin acest gest, cum menţiona şi revista «Săptămîna» (din 10 iunie 2005), generalii vroiau să spună: «Ce unire? Ce Sfat al Ţării? Noi am cucerit Basarabia!»

Deci «unirea» a fost făcută într-un fel, iar prezentată opiniei publice de către ideologii schimonositori bucureşteni nalersa ,cu totul în alt fel...

Cercetînd materialele de arhivă ale trupelor române din zona de ocupaţie şi ale Siguranţei, se desprinde şi bate la ochi încă un moment esenţial, care se cere menţionat aici. Anume: militariştii români, inclusiv lucrătorii de la Siguranţă, fiind complexaţi de ideologia şovinismului românesc, în etapa iniţială au dat dovadă de o sărăcie de neiertat în cunoaşterea realităţilor din spaţiul pruto-nistrean, în special la capitolul cine sînt şi ce vor moldovenii (şi încă mai luînd în samă părerea lor că, cică, se aflau pe «pămînt românesc»). Între altele, considerîndu-i pe moldoveni «români» de ai lor, autorităţile militare au pus prea mare preţ pe aşteptările lor în sensul că vor reuşi uşor să-i atragă pe băştinaşi de partea lor, fiind încrezuţi că aceştia vor susţine întru totul campania românizării republicii, vor în¬cuviinţa, credeau ei, chiar şi represiunile bestiale declanşate contra «străinilor», cum îi numeau ei pe reprezentanţii etniilor minoritare (ucraineni, ruşi, evrei, găgăuzi, bulgari etc.), cu care moldovenii veacuri de-a rîndul au trăit în pace şi bună înţelegere pe aceste meleaguri. Însă încercările insistente ale ocupanţilor de a-i învrăjbi pe băştinaşi cu reprezentanţii naţionalităţilor conlocuitoare şi de a-i atrage în campania, cu adevărat rasistă, de genocid, iniţiată de români, în special contra populaţiei evreieşti, s-au zdrobit de bunul simţ al moldovenilor.

Pornirile xenofobe, şovine i-au făcut pe conducătorii Siguranţei să comită greşeli serioase în pronosticurile lor cu privire la evoluţia situaţiei operative din ţara noastră în acea perioadă. Grosul forţelor militare şi ale organelor represive au fost concentrate, după cum se declara propagandistic, spre a depista şi lichida elementul bolşevic, antiromânesc, preponderent în mediul evreilor şi ruşilor, în timp ce pericolul din partea moldovenilor a fost subapreciat. Chiar şi atunci cind faptele evident indicau acest pericol, în informaţiile siguranţei lucrurile, în majoritatea cazurilor, erau retuşate şi prezentate conducerii în aşa fel încît se făcea impresia cum că bolşevici ruşi şi «jidani» le învîrtesc capul «basarabenilor naivi» şi-i îndeamnă (sau îi «impun cu sila») să lupte împotriva românilor. Treceau luni şi ani de curăţire intensă a teritoriului republicii de «elemente străine», însă situaţia operativă în loc să se amelioreze, se agrava din ce în ce mai mult.
Jinduita debolşevizare nu s-a produs nici pe departe, iar carul românizării s-a înglodat taman în mediul moldovenesc. După doi ani de la introducerea trupelor româneşti în Republica Moldovenească, Centrul de Siguranţă Chişinău raporta şefilor de la Bucureşti următoarele: «La ordinul DVS N 2971 S. din 31 ianuarie (1920 — n. n.) avem onoare a Vă supune la cunoştinţă, că într-adevăr o mare parte din populaţiunea basarabeană simpatizează cu bolşevicii şi ar fi dispusă să ajute întronarea regimului bolşevist dacă ar avea putinţă de a face acest lucru. Am luat măsuri pentru a preveni orice mişcare periculoasă siguranţei statului sau armatei» (Dosarul «Pentru corespondenţă secretă» pag. 20, documentul N 1403 din 08.02.1920).

În aşa mod, ciocnindu-se de realitatea moldovenească, securiştii au fost nevoiţi să schimbe accentele iniţiale în evaluarea situaţiei din republică, constatînd de acum că nu «indivizi izolaţi», cică «streini de neam», cum se afirma propagandistic mai înainte, ci «o mare parte a populaţiunii» era contra românilor şi era gata a «întrona» acel regim «periculos pentru siguranţa statului şi armatei», dacă n-ar fi fost alături ostăşimea română sub arme.

Românii s-au trezit într-o bună zi cu un adevăr dur: duşmanul principal al colonizatorilor români erau masele largi populare, în primul rînd, întreaga ţărănime moldovenească, cea mai numeroasă şi cea mai îndîrjită forţă din mişcarea de rezistenţă antiocupuţionistă.

Unul din iniţiatorii mişcării naţionale în Basarabia ţaristă, Nicolae Alexandri, primul preşedinte de vîrstă al Sfatului Ţării, unionist înfocat şi cu înaltă reputaţie în cercurile politice române, om despre care agentura Siguranţei scria că de cînd era student şi apoi ca politician matur «în viaţa sa a avut un singur scop: eliberarea Basarabiei din jugul ţarist şi unirea ei cu România», însă numai peste jumătate de an de la «unire», cu speranţele spulberate şi totalmente zdrobit sufleteşte de ceea ce-au făcut românii aici, în Basarabia «unită», într-o cuvîntare a sa, ţinută la 7 octombrie 1918 în Liga Poporului, sublinia: «Masele ţărănimii noastre, numărînd aproape 2 milioane de oameni — toţi pînâ la unul sînt indignaţi în aşa măsură de politica politicanilor românizatori din partea locului şi de dezmăţul trupelor militare şi a jandarmilor, că cu toată sinceritatea, din tot sufletul doresc despărţirea de România. Ei sînt dispuşi a se uni cu oricine numai să se separe de România».

Nu era alta nici dispoziţia celorlalte pături sociale din Republica Moldovenească cotropită de români, îndeosebi, ale clasei muncitoare, preoţimii, corpului didactic etc.

Această situaţie, din ce în ce mai agravantă, i-a decomplexat repede pe ocupanţi şi-i nevoise să vadă, cu ochiul liber, că între moldoveni şi români este, totuşi, o mare raznită.
Serviciul Siguranţei M. C. G.

Suntem infirmaţi că în ţinuturile Orheiului din cauza ca la biserici şi la şcoli se citeşte româneşte s-a pornit ura contra preoţilor şi învăţătorilor, care părăsesc satele şi se refugiază în cele cu armată...
Şeful Serviciului
Director — N. Drăguţescu

Şi iată, după şase luni de activitate în teritoriul ocupat, Centrul Chişinău al Serviciului Exterior al Siguranţei Generale făcea un bilanţ analitic în care se întrezăresc de acum concluzii de ordin politic foarte pesimiste, dar destul de realiste: «În general populaţiunea din oraşe şi din informaţiunile luate din surse demne de încredere şi cea de la sate, priveşte nu numai cu neîncredere, dar chiar cu ură venirea Românilor în Basarabia, venire pe care o socotesc nu numai nefolositoare, dar chiar dăunătoare lor. În ceea ce priveşte „Unirea“ (securiştii aveau motive să scrie acest cuvînt cu ghilimele — n. n.) ei nici o discută, întrucât o socotesc ca nelegal făcută, deoarece după cele ce susţin, această unire ar fi trebuit făcută prin plebiscit»...

La capătul tuturor concluziilor despre situaţia operativă din «Basarabia» securiştii în documentul pomenit prevesteau şi pe viitor că «această stare nu poate dăinui încă multă vreme, căci cu cât timpul trece cu atât orice măsuri pentru îndreptare se vor socoti o rezecţiune mai mult şi va constitui din ce în ce o stare de enervare a maselor, a cărei consecinţe nu sunt greu de prevăzut». (Raportat cu N 810 la 19 iunie 1918 Directorului Poliţiei şi Siguranţei Generale Statale a României).

Conştienţi de faptul că un plebiscit (NB! E voinţa poporului) ar fi îngropat imediat şi definitiv planurile lor anexioniste, politicanii grandoromâni s-au ferit de el ca necuratul de altarul tămâiat şi tocmai din aceste considerente s-au grăbit să pună toată povara sarcinii de «întregire» a ţării cu pământuri noi pseudoromâneşti pe umerii generalilor. În situaţia şi condiţiile «de enervare a maselor» contra unirii, numai cele cîteva divizii de soldaţi români, împreună cu organele de represiune în masă, mai puteau face ceva treabă în «Basarabia».
Pusă faţă-n faţă cu soldăţimea înarmată pînă-n dinţi, populaţia ţării noastre a fost împinsă cu baioneta pe calea indicată de comandanţii forţelor militare de ocupaţie spre «lichire frăţească» la români. Protestele băştinaşilor erau milităreşte brusc retezate, iar cei care se împotriveau dictatului militarilor români erau împuşcaţi, conform legilor de război. Doar de «aia» s-a decretat starea de asediu în RDM.
Asta şi nu alta constituie esenţa «unirii». În rest totul a fost butaforie, inclusiv şi jocul «de-a sfatul ţării». Desigur, n-au lipsit nici scene de spiritism românesc: ţigani cu urşi dansatori, orchestre de lăutari şi hore ale unirii, montate de către regăţenii colonişti pe marginea drumului, prin care militărimea română mîna spre osîndă ocupaţionistă un popor agresat, jefuit şi terorizat prin omoruri şi bătăi...

Ce-i drept, negreaţa de românime civilă le-a făcut şi ea un bine militarilor la un moment dat, mai precis, «la serbările unirii», cînd era cărată cu căruţele din judeţ în judeţ la balaganele unioniste. Ca ardelenii mai focos nu tropăiau nimeni în hostropăţul «unirii». Le crăpau fundul la iţari şi li se desgurguiau opincile tot dansînd de bucurie şi ţipînd în faţa gazetarilor (securişti români, alde Onisifor Ghibu): «Trăiască România Mare!» Tot ei au simulat sute de scrisori şi telegrame «în numele poporului basarabean» către guvernul român, pline de patos lacrimogen, mulţumindu-i pentru «măreţul act al unirii».

Pînă acum românii păstrează aceste «mărturii» în «fondul de aur al unirii». Le reeditează în zeci de mii de exemplare şi le cară cu nemiluită în Republica Moldova ca să-i îndoape pe copiii din şcoli şi studenţii moldoveni cu hrană ideologică românescă.
Aşa s-a născut marea minciună a secolului XX: «Unirea moldovenilor cu «ţara-mumă»... «de bună voie şi licărind de fericire...»

— Gherasim Ghidirim (Иван Климов)

[corax]

Вечные споры о "больницах, школах и дорогах".
Из румынской газеты BASARABIA времён Второй Мировой (июль 1941 года).

Июль 1941 BASARABIA 1.jpg

Взято отсюда

[vetroff]

Все ответы найдете выше!

Вот родство с римлянами действительно прослеживается на примере языка. А вот с даками, извините, нет!

Прослеживается лишь корни слов в языке. Но самого родства нет. Известно, что римская армия была набрана из народов, покоренных Римом. Римляне были лишь верхушка армии. Заселяли, колонизировали земли гето-даков так же представители покоренных народов, но не сами римляне. Что бы общаться с местными гето-даками, нужно было найти общий язык, коим и стал латинский. Но никакой римской крови в румынах нет. От гето-даков у них действительно ничего нет, т.к. не прослеживается ни одна связь. Но историками действительно принято считать гето-даков пращурам нынешних румын. Возможно по территориальному признаку

[steinchik]

Но никакой римской крови в румынах нет. От гето-даков у них действительно ничего нет, т.к. не прослеживается ни одна связь.

Да, но чьими же тогда потомками являются молдоване и румыны?

[Рональд]

Может они потомки кого-то из потерянных колен Израилевых?

[corax]

Да, но чьими же тогда потомками являются молдоване и румыны?

Адама и Евы, как и все остальные

да и не мог просто так исчезнуть целый народ.
люди (потомки) в любом случае должны были остаться.
Ассимилировались, ушли, пришли - кто в этом уже разберётся?
По этим землям десятки народностей и проходили, и оставались жить на века.

А вообще - сейчас развивается такая наука, как генетическая генеалогия.
Она, наверное, сможет, рассказать поболее и достовернее.

Вот, например, нашёл такую интересную карту распространения в Европе Гаплогруппы I:

Haplogroup_I.png

[steinchik]

да и не мог просто так исчезнуть целый народ.
люди (потомки) в любом случае должны были остаться.
Ассимилировались, ушли, пришли - кто в этом уже разберётся?

Я имел ввиду именно культурное наследие. Генетические потомки мне не так интересны...

[Дмитрий Л.]

corax - Интересно !
Хотелось бы увидеть и Романскую и Славянскую группы .

[snob]

Хотелось бы увидеть и Романскую и Славянскую группы .

Ты считаешь, что т.н. гаплогруппы демонстрируют языковые группы населения?)))

[Дмитрий Л.]

Хотелось бы увидеть и Романскую и Славянскую группы .

Ты считаешь, что т.н. гаплогруппы демонстрируют языковые группы населения?)))

А шо не генные ? Я думал это исследованные на расселение родственных генов .
Пойду исправлять свою недалёкость ...

[Дмитрий Л.]

Вот такая карта ...

[sladkii67]

Есть ещё такая вот карта

[sladkii67]

И ещё